28 September 2009

Palaria lui John Witte

De ce pentru ca
era fericit si-a aruncat palaria
in cerul de deasupra campului din spatele casei

a luat-o
si a aruncat-o din nou fara o vorba
bucuria flutura prin aer oamenii fac asta si la meciuri

cand razboiul
s-a terminat au fost asa fericiti
si-au aruncat palariile era o parte a limbajului vietii noastre

pe care incerca
sa-l inteleaga cu o alta aruncare
a palariei sale in cerul albastru o noua incercare nevazuta

materie celesta
scotand un sunet amuzant ca de rata
exersandu-si vocea zgomotoasa mama sa il cheama in casa

chiar acum
isi lasa palaria pe iarba de ce
pentru ca de atunci ii era cald fara nevoie de palarie pana acum.

Din volumul Second Nature. De la poetry daily (traducerea mea).

21 September 2009

Despre relatiile moderne

Ceva nou in lumea noastra: Exista o perioada destul de lunga de limbo (~15 ani) pe care ne-o petrecem plecati de acasa de la parinti dar fara a ne insura si face o alta familie. Care-s consecintele psihologice, economice si sociale ale acestei situatii:

- The culture of perpetually adolescent men
- Is this limbo state good for women?
- What young men hate about dating young women 
- Joys and sorrows of America’s self-actualization ethos
- Smart, successful women: turn on or turn off?
- The evolutionary psychology of who pays for dinner

Drunks playing the ultimatum game

Si despre tendinta oamenilor de a interpreta intentional evenimentele aleatoare.

16 September 2009

Nietzsche despre mantuire si resentiment

Vladimir Tismaneanu a lansat o provocare mai multor prieteni, de a scrie cate ceva despre resentiment. Ceea ce m-a mirat pe mine e cat de multi dintre cei care au incercat sa scrie ceva mai pretentios s-au raportat la Nietzsche. Din pacate, ce scriu ei despre ce zice Nietzsche (1, 2, 3) n-are practic nimic de-a face cu ce zice Nietzsche insusi :) Patosul crestin resentimentar cu care Teodor Baconsky se ia la tranta cu o teorie filosofica pe care in mod evident nu o intelege e chiar amuzant:

Nu creştinismul e matricea resentimentului, ci revoluţia modernă, ca practică a unui anticreştinism radical. Antonimele resentimentului – iubirea, prietenia, uitarea sau iertarea – demonstrează, cu toată forţa rostirii,  că omul resentimentar este străin de valorile Evangheliei. Aş spune însă altceva, rugîndu-te să ierţi abaterea de la canoanele corectitudinii politice: resentimentul este ura de sine a sclavului care nu suportă povara libertăţii. Omul resentimentar se simte: 1. jignit din naştere. 2. neconsolabil. 3. inferior. El nu-şi acceptă originea, respinge solidaritatea şi detestă superioritatea altuia, pe care-l transformă, pentru a se justifica, în model negativ.

Nu-s caracteristicile astea 1 2 3 plus incapacitatea de a suporta “povara libertatii” aproape o definitie a crestinismului?! Jignit din nastere = suntem intrinsec pacatosi. (Btw:  o tactica geniala sa definesti dorintele sexuale drept “pacat” daca vrei sa fi sigur ca nu-ti scapa nimeni din definitie!) Neconsolabil = numai un tataie invizibil din cer te poate consola “cu adevarat”. Inferior = fii supus (ati intrat vreodata intr-o biserica sa vedeti cum se simte?!)

Iata un fragment din capitolul din Asa grait-a Zarathustra numit “Despre mantuire” (traducerea lui Stefan Augustin Doinas) care mi se pare ca e cam cea mai buna anatomie a conceptului de resentiment realizata pana acum de cineva:

Un om ce vrea, un creator şi un vizionar, o punte către viitor şi însuşi viitorul — dar şi infirmul vai! care se-aţine la capul podului — iată ce este Zarathustra! Dar şi voi vă-ntrebaţi adesea: „Ce este Zarathustra pentru noi? Cum să-l numim?” Şi ca şi mine voi răs­pundeţi prin alte întrebări.

E numai cel care promite? Sau cel ce împlineşte? Uzurpator e? Sau moştenitor? O toamnă? Poate un brăzdar de plug? Un medic? Poate un convalescent?

Este el oare un poet? Un om ce spune adevărul? Un eliberator? Sau un dresor? Om bun? Om rău?

Eu umblu printre oameni ca printre fragmente ale viitorului: un viitor pe care-l văd.

Şi tot efortul meu, tot visul meu este să-adun, să realcătuiesc tot ce-i acuma rămăşiţă şi enigmă şi oribilă-ntîmplare.

De altfel, cum aş suporta eu să fiu om, dacă-acest om n-ar fi-n acelaşi timp poet, tălmaci al tainelor, mîntuitor al întîmplării!

Să-i mîntuieşti pe cei trecuţi şi orice „A fost” să-l schimbi într-un „Aşa a fost voinţa mea!” — abia aceasta-nseamnă pentru mine mîntuire.

Voinţa — iată cum se numeşte liberatorul şi heral­dul bucuriei: aşa v-am învăţat, prieteni dragi! Acuma însă ascultaţi aceasta: voinţa însăşi este un prizonier.

A vrea înseamnă a te libera; dar cum o să numim atunci ceea ce-l pune chiar şi pe liberator în lanţuri?

„A fost” — acesta este numele ce-l poartă scrîşnirea dinţilor şi suferinţa-nsingurată a voinţei. Neputincioasă-n faţa a ceea ce s-a săvârşit — ea este-o proastă spectatoare mînioasă a trecutului.

Voinţa nu poate nimic retrospectiv. Ea nu poate dis­truge timpul nici lăcomia timpului — aceasta-i solitara suferinţă a ei.

A vrea înseamnă a te libera: ce născoceşte oare vo­inţa însăşi, ca să se smulgă din durerea ei şi să-şi bat­jocorească închisoarea?

Vai! nu există prizonier care să nu înnebunească! Dar tot prin nebunie se eliberează voinţa prizonieră.

Mînia ei ascunsă e că timpul nu curge îndărăt; „fap­tul acela ce s-a petrecut” — aceasta este stînca pe care nu o poate ea rostogoli.

De-aceea plină de mînie şi de supărare ea rostogo­leşte stînci şi se răzbună pe aceia care nu simt aceeaşi supărare şi mînie.

Şi iată cum voinţa, cea eliberatoare, devine-agent al răului: pe tot ce este-n stare să sufere ea se răzbună, pentru că n-are forţă-asupra a ceea ce s-a întîmplat.

Şi-aceasta este răzbunarea ca atare: aversiune a vo­inţei împotriva timpului şi împotriva-a tot ceea ce-a fost.

Într-adevăr, o mare nebunie se ascunde în voinţa noastră; şi este un blestem al omenirii că-această ne­bunie a-nvăţat să fie spirit!

Spirit al răzbunării: prieteni dragi, aceasta este cea mai-naltă formă a cugetării omeneşti pînă acum; şi peste tot unde a existat vreo suferinţă, va trebui să fie şi pedeapsă-ntotdeauna.

„Pedeapsă” — e numele pe care şi-l acordă răzbuna­rea însăşi: un nume mincinos cu care simulează buna ei credinţă.

Şi cum agentul însuşi al voinţei suferă deoarece nu stă-n puterea ei vreo retrospectivă, voinţa însăşi şi viaţa-ntreagă sunt pedeapsă.

Şi astfel nor de nor se adunară peste spirit, pînă ce nebunia începu să predice: „Totul e pieritor, de-aceea totul merită să piară!”

„Şi-aceasta este chiar dreptatea însăşi, această lege-a timpului silit să-şi devoreze propriii copii” — iată ce propovăduieşte nebunia.

„Moral sunt lucrurile ordonate după dreptate şi după răsplată. O, unde este mîntuirea de fluxul lucrurilor, de pedeapsa «existenţei»?” — iată ce propovăduieşte nebunia.

„Ce mîntuire poate să existe, odată ce există un drept etern? — Vai, de neclintită-i stînca lui «A fost»: eternă trebuie să fie-orice pedeapsă!” — iată ce pro­povăduieşte nebunia.

„Nu, nici o faptă nu poate fi nimicită: atunci cum ar putea să fie nefăcută prin pedeapsă! Aceasta, aceasta este veşnicia pedepsei «existenţei», că însăşi existenţa trebuie să fie necontenită faptă şi greşeală!

Decît dacă, pînă la urmă, voinţa însăşi s-ar elibera şi-ar deveni o nonvoinţă —”: dar voi, prieteni dragi, cunoaşteţi bine acest refren al nebuniei!

V-am liberat de-acest refren, atunci cînd v-am vestit: „Voinţa este creatoare.”

Orice „A fost” e rămăşiţă, enigmă şi oribilă-ntîmplare — pînă în ziua cînd voinţa creatoare zice: „Aşa a fost voinţa mea!”

Pînă în ziua cînd voinţa creatoare zice: Aceasta e voinţa mea! Şi tot aşa va fi de-aci-nainte!”

Dar zis-a ea cîndva acestea? Şi cînd anume? S-a destrămat oare voinţa de propria ei nebunie?

Şi-a devenit voinţa sie însăşi mîntuitoare şi herald al bucuriei? S-a dezvăţat ea de orice răzbunare şi scrîşnire-a dinţilor?

Şi cine a-nvăţat-o împăcarea cu timpul şi cu ceea ce întrece orice-mpăcare?

Căci ceea ce întrece orice împăcare voinţa însăşi tre­buie s-o vrea, voinţa care e voinţă de putere — dar cum îi reuşeşte ei aceasta? Cine-a-nvăţat-o să vrea chiar întoarcerea a tot ce-a fost?”

11 September 2009

Hernando de Soto, Extralegal v. Illegal

Cum aratau papusile Neolitice (acum ~9000 de ani)

article-0-065A81B3000005DC-38_634x321[1]

article-1212320-065A8235000005DC-913_634x348[1]

Initial, in anii 1960, s-a crezut ca sculpturile ar fi reprezentari ale “zeitei mama”, insa acum pare mult mai probabil ca teoria “zeitei mama” e mai degraba un mit hippiot/feminist :) Mai putin de 5% dintre figurinele descoperite in Catalhoyuk, Turcia (una dintre locatiile cele mai bogate in asemenea sculpturi) sunt femei, iar figurinele au fost gasite in zona cu gunoaie a satului si nu in zonele in care erau executate ritualurile religioase.

Archaeologist  Prof Lynn Meskell, of Stanford University, said: "The majority are cattle or sheep and goats. They could be representatives of animals they were dealing with - and they could have been teaching aides. All were found in the trash - and they were not in niches or platforms or placed in burials."

Out of the 2,000 figurines dug up at the site, less than five per cent are female, she told the British science Festival in Surrey University, Guildford.

"These are things that were made and used on a daily basis," she said. "People carried them around and discarded them."

09 September 2009

Tyler Cowen despre cultura moderna

Din Create Your Own Economy, capitolul 3:

A good way to understand the self-assembly of cultural bits and how it creates an ordered, synthetic mental world is by way of contrast. Consider Mozart’s opera Don Giovanni. The music and the libretto, together, express a wide gamut of human emotions, from terror to comedy to love to the sublime, and more in between. The opera represents what is most powerful about the Western canon, namely its ability to combine so much in a single work of art. ...

Today, we don’t usually receive comedy, tragedy, and the sublime all in ready-to-consume, prepackaged form. As I’ve stated, we’re more interested in this idea of assembling the bits ourselves. ...

So, we instead pick up the cultural moods and inputs we want from disparate sources and bring them together through self-assembly. We take a joke from YouTube, a terrifying scene from a Japanese slasher movie, a melody from a three-minute iTune purchase, and the sublime from our memories of last year’s visit to the Grand Canyon, perhaps augmented through a photograph. The result is a rich and varied stream of inner experience. ...

This preference has lead to a corresponding shift in the meaning of cultural literacy. What cultural literacy means today is not whether you can “read” all the symbols in a Rubens painting but whether you can operate an iPhone and other web-related technologies. The iPhone, if used properly, can get you a website on Rubens as well. The question is not whether you know the classics but whether you are capable of assembling your own blend of small cultural bits. When viewed in this light, today’s young people are very culturally literate indeed and in fact they are often the cultural leaders and creators.